Executarea silită prin modalitatea popririi conturilor bancare ale debitorului reprezintă una dintre cele mai des întâlnite practici a executorilor judecătorești și totodată mijlocul de constrângere cel mai eficient în ceea ce privește încasarea creanțelor supuse executării silite de la debitori persoane juridice dar nu numai. Aceasta se datorează în principal efectelor pe care poprirea conturilor bancare le are față de activitatea debitorului titular al contului bancar, activitate care este de cele mai multe ori ,,paralizată” prin întocmirea actului de executare respectiv. Așadar, deși poprirea conturilor bancare reprezintă poate cel mai eficient mijloc de executare silită, problema pe care înțelegem să o tratăm în cele ce urmeză vizează situația în care executarea silită se demarează în mod nelegal sau netemeinic și cu toate acestea, s-a procedat la instituirea popririi asupra conturilor bancare ale unei persoane juridice.
Practica judiciară de până acum (atât în virtutea Codului de Procedură Civilă din 2010 cât și a celui anterior) ne relevă faptul că demersurile pe care debitorul pus într-o astfel de stuație le poate efectua sunt: formularea unei contestații la executare (art. 712 CPC 2010 sau art. 399 CPC 1865) în cadrul căreia se solicită și suspendarea executării silite (art. 719 alin. 1 CPC 2010 sau art. 403 alin. 1 CPC 1865) și pe cale separată introducerea unei cereri de suspendare provizorie a executării silite (art. 719 alin. 7 CPC 2010 sau 403 alin. 4 CPC 1865), până la soluționarea petitului de suspendare formulat în cadrul contestației la executare. În măsura în care cererea de suspendare provizorie a executării silite ar fi fost admisă, terțul poprit (instituția bancară) ar fi trbuit să procedeze la menținerea indisponibilizării sumelor de bani existente în cont la momentul popririi și ridicarea popririi asupra contului, prin care titularul putea desfașura ulterior operațiuni, fără ca sumele nou intrate să fie supuse popririi.
Recent însă, practica anumitor instituții bancare s-a modificat radical în astfel de situații, menținând indisponibilizate sumele de bani din conturile debitorului chiar și în situația în care a fost suspendată (provizoriu sau definitiv) executarea silită. Mai exact, terțul poprit procedează la indisponibilizarea tuturor sumelor de bani intrate în contul asupra căruia a fost instituită poprirea, fără a diferenția dacă acestea au alimentat contul anterior înființării popririi sau ulterior. Această conduită se întemeiază, în mod eronat în opinia noastră, pe coroborarea dispozițiilor art. 701 alin. 3 și ale art. 784 alin. 1 CPC 2010, existând în opinia terțului poprit o interdicție de efectuarea oricărei plăți sau operațiuni care ar putea diminua bunurile indisponibilizate.
Împotriva unei astfel de conduite există posibilitatea formulării unei acțiuni în obligația de a face care să tindă la obligarea terțului poprit la eliberarea contului poprit și menținerea indisponibilizării doar a sumelor existente în cont la momentul popririi. Totodată, pentru sumele alimentate în cont și indisponibilizate după obținerea suspendării executării silite, debitorul are la dispoziție calea ordonanței președințiale prin care să fie obligat terțul poprit la eliberarea acestor sume, până la soluționarea acțiunii în obligația de a face. O asemenea hotărâre a fost pronunțată de către Judecătoria Alba Iulia în dosarul nr. 5377/176/2017 prin care instanța, reținând argumentele invocate de către societatea pe care am reprezentat-o a procedat la admiterea cererii și obligarea intimatei la eliberarea de îndată către reclamantă a sumei de bani indisponibilizate după pronunțarea hotărârii prin care a fost suspendată provizoriu executarea silită.
Critica pe care am înțeles să o aducem practicii intimatei a fost structurată pe interpretarea textelor de lege în materie. După cum se poate observa, textul art. 701 alin. 3 specifică doar faptul că măsurile de indisponibilizare, inclusiv a conturilor bancare, ”rămân în ființă”. Aceasta înseamnă că tot ceea ce s-a realizat în temeiul popririi până la data suspendării rămâne în ființă. Textul nu spune mai mult decât spune și art. 784 alin. (1), ca și text special în materia popririi, prin formularea ”inclusiv pe durata suspendării urmăririi silite”. Dar, o interpretare rațională a textului de lege nu poate conduce decât la concluzia că discutăm despre încasări viitoare. Indisponibilizarea nu se poate realiza instantaneu și de la momentul unic al comunicării adresei de înființare a popririi, ci implică un proces de indisponibilizări succesive, pe măsura fiecărei încasări în cont. Cu alte cuvinte nu poate rămâne, prin ipoteză, ”în ființă” decât ceea ce a dobândit ființă, adică s-a indisponibilizat anterior, până la data suspendării. O interpretare similară o regăsim la nivel doctrinar – Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, vol. I, Teoria generală și procedurile execuționale, Universul Juridic, 2013, p. 740. Autorii arată, în mod judicios, că: ”sumele de bani care intră în contul debitorului pe durata suspendării proprii nu mai pot fi indisponibilizate, întrucât adresa de înființare a popririi nu mai produce niciun fel de efect cu privire la veniturile viitoare, debitorul putând dispune de aceste sume de bani, dar aceasta nu înseamnă că și sumele de bani indisponibilizate până în momentul suspendării sunt deblocate”.
Concluzionând, putem afirma că cea mai rapidă modalitate prin care pot fi eliberate sumele de bani poprite în conturile bancare ale debitorului în situația în care există o hotărâre de suspendare a executării silite o reprezintă introducerea unei cereri în ordonanță președințială motivată pe considerentele expuse anterior care să oblige terțul poprit la eliberarea respectivelor sume. În lipsa promovării unei astfel de acțiuni, debitorul este obligat să aștepte judecarea definitivă a contestației la executare, ceea ce implică menținerea indisponibilizării sumelor de bani din conturi pentru o perioadă mult prea îndelungată.