Skip to content

RIL ADMIS REFERITOR LA INFRACȚIUNEA DE EVAZIUNE FISCALĂ

În 03.11.2017 ÎCCJ a admis sesizarea Curții de Apel București de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la art.9 alin.1 lit.b și c din legea 241/2005, în sensul că acțiunile și inacțiunile enunțate în aceste texte, dacă se referă la aceeași societate comercială reprezintă variante alternative de săvârșire a faptei constituind o infracțiune unică.

După o lună de la această decizie, mai exact la data de 06 noiembrie 2017 instanța supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  referitor la raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art.9 alin.1 lit.c din legea 241/2005 și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals. Prin decizia nr. 21/06.11.2017 ICCJ a stabilit că încadrarea juridică a faptei de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.9 alin.(1) lit.c) din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Deși la prima vedere această chestiune nu pare să fie controversată la nivel de interpretare, ea a dat naștere unei practici neunitare la nivel național.

Pe de o parte au fost instanțe care au apreciat că fapta de a înregistra în evidențele contabile operațiuni, în baza unor facturi fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în numele unor societăți care nu recunosc tranzacțiile, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art.9 alin.1 lit.c și fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals, prev. de art.322/323 C.p. aflate în concurs real.

La baza acestui punct de vedere a stat analiza laturii obiective pentru fiecare dintre infracțiuni, apreciindu-se că evaziunea fiscală presupune evidențierea în actele contabile a cheltuielilor care au la bază operațiuni nereale în timp ce în cazul celorlalte infracțiuni presupune falsificarea unui înscris sub semnătură privată sau folosirea unui asemenea înscris cunoscând că este fals. S-a apreciat că falsificarea unor facturi fiscale nu este absorbită în infracțiunea complexă de evaziune fiscală. Această orientare a fost îmbrățișată și de instanța supremă în jurisprudența sa pronunțând o serie de hotătâri de condamnare în care s-au reținut infracțiunile în concurs.

Pe de altă parte, o altă opinie, majoritară în practica judiciară, a apreciat că în ipoteza descrisă mai sus se reține infracțiunea complexă de evaziune fiscală prevăzută de art.9 alin.1 lit.c din legea 241/2005. În sprijinul acestei idei s-a arătat faptul că în conținutul complex al laturii obiective a acestei infracțiuni sunt absorbite și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată /uz de fals, neputând fi reținute aceste infracțiuni în concurs.

Examinarea conținutului textelor de lege prin care sunt incriminate cele două infracțiuni evidențiază, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puțin complementare și cu scop final comun, cât timp prin dispozițiile art. 9 alin. 1 c din Legea nr. 241/2005 se urmărește asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 322/323 C.p. se urmărește împiedicarea falsificării/folosirii oricăror acte de natură a afecta înregistrările contabile corecte privitoare la cheltuielile societății.

De altfel decizia pronunțată recent de ICCJ readuce în discuție aceleași elemente pe care le-a avut în vedere la momentul pronunțării deciziei RIL nr.4/2008, cu privire la încadrarea juridică a faptei de efectuare a unor înregistrări inexacte sau de omisiune a  înregistrărilor în contabilitate, respectiv, raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 și aceea de fals intelectual prevăzută la art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991. Deși atunci instanța supremă a avut în vedere infracțiunea de fals intelectual prevăzută în legea contabilității opinăm că în situația deciziei recent pronunțate argumentele vor fi aceleași referitoare la infracțiunea absorbită.

În concluzie decizia instanței supreme vine să cristalizeze la nivel de practică judiciară o problemă de încadrare juridică în cazul unei situații precum cele prezentate anterior. Deși la o primă vedere problema de drept ridicată nu pare să implice prea multe discuții, la nivel practic s-a dovedit suficient de spinoasă încât să provoace soluții de practică neunitară, sens în care apreciem binevenită decizia ICCJ.

 

Don`t copy text!