Skip to content

NECONSTITUȚIONALITATE ART. 56 ALIN. 1 LIT. C – CODUL MUNCII

Curtea Constituțională a fost sesizată de către Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale cu o exceptie privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 56 alin. 1 lit C a doua ipoteză din Legea nr. 53/2003 –  Codul muncii. La data de 23 noiembrie 2017 Plenul Curții Constituționale a luat în dezbatere această sesizare iar în urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate a acestei ipoteze reglementate la lit C  alin. 1 al respectivului articol de lege, constatând că situația prevăzută nu este în concordanță cu prevederile constituționale.

Articolul 56 din Codul muncii regelementează situațiile în care un contract individual de muncă încetează de drept, fără a mai fi nevoie de vreun acord al părților sau vreo altă procedură. Ceea ce s-a luat în dezbatere dintre situațiile prevăzute de acest articol este reglementat la alineatul 1, litera c, respectiv a doua ipoteză, care prevede faptul că un contract individual de muncă existent încetează de drept „la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III”.

Analizând aspectele de fond ale acestei prevederi legale, Curtea a decis în mod corect faptul că aceasta este neconstituțională, contravenind în principal articolului 41 din Constituție, referitor la dreptul la muncă, întrucât “nu lasă la aprecierea părților raportului de muncă continuarea acestuia, ci instituie o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă, independent de voința părților.”

Această hotărâre a Curții este pe deplin justificată având în vedere numeroasele argumente care vin în susținerea acestei opinii.

Un principal argument reiese din prevederea legală care definește cele trei grade de invaliditate existente conform art. 69 din Legea nr. 263/2010, unde gradul III de invaliditate este caracterizat prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, persoana putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă. Gradul II de invaliditate are în vederea situația în care o persoană și-a pierdut total capacitatea de muncă, având însă capacitatea de autoîngrijire iar gradul I, fiind cel mai sever, este definit prin pierderea totală atât a capacității de muncă cât și a capacității de autoîngrijire.

Analizând semnificația dată de legiuitor celor  trei categorii de grade de invaliditate, se poate observa cu ușurință faptul că o persoană care este încadrată în gradul III are totuși capacitate de a muncii, cel mult jumătate din timpul normal de muncă, astfel că reglementarea prevăzută în Codul muncii referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă în această situație apare ca fiind neconstituțională, întrucât este în contradicție cu articolul 41 din Constituția României, care prevede că “dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”. De asemenea este considerat a fi încălcat principiul referitor la egalitatea de șanse precum și egalitatea de tratament între persoane, întrucât cei care se află în această situație sunt lipsiți de dreptul de a muncii, fără a exista un motiv obiectiv și întemeiat pentru aceasta.

În același fel, această prevedere nu este în concordanță nici cu Legea nr. 263/2010, întrucât prin modul în care este definită și anume prin reglementarea încetării de drept a oricărui  contract individual de muncă în acest caz, se poate interpreta faptul că dacă o persoană este încadrată în gradul III de invaliditate, aceasta si-a pierdut total capacitatea de muncă, ceea ce este în neconcordanță cu definiția dată tot de către legiuitor acestui grad de invaliditate.

Având în vedere aceste aspecte apreciem decizia Curții ca fiind una corectă raportat la prevederile constituționale precum și oportună în scopul de a încerca eliminarea din legislație a acelor prevederi care sunt în contradicție cu alte dispoziții legale.

Don`t copy text!