Legea 77/2016 sau legea ,,dării în plată” a născut și încă mai naște controverse atât din punct de vedere teoretic-doctrinar cât și a practicii instanțelor de judecată. Deși la momentul intrării în vigoare legea a fost primită de către opinia publică cu mare entuziasm și cu speranță de către debitorii persoane fizice, practica instanțelor s-a dovedit a fi de cele mai multe ori de partea creditorilor, admițând contestațiile formulate de către instituțiile bancare sau respingând cererile introduse de persoanele împrumutate.
Chiar dacă prevederile legii au făcut obiectul unor numeroase excepții de neconstituționalitate și Curtea Constituțională a României s-a pronunțat până la acest moment asupra sesizărilor cu care a fost investită, practica instanțelor de judecată continuă să fie una neunitară în acest domeniu. Noutatea adusă prin Decizia CCR nr. 663/2016 a fost aceea de a impune instanței sesizate cu o contestație la darea în plată formulată de creditor sau cu o cerere în constatare formulată de debitor de a verifica existența cazurilor de impreviziune în încheierea și derularea contractului de împrumut.
Imprevizunea ca și insitituție juridică implică dovedirea faptului că pe perioada derulării contractului au survenit unele evenimente excepționale și exterioare de voința părților care nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil de către debitori la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor lor, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta. Impreviziunea este de fapt o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului care lipseşte contractul de efectele dorite de părţi fie prin posibilitatea instanţei de a adapta contractul pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie de a dispune încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Punând în practică decizia curții, instanțele civile sunt obligate să verifice de la caz la caz incidența impreviziunii în spețele deduse judecății, iar în lipsa dovedirii ei se admite contestația creditorului la notificarea de dare în plată. Dacă acest element al neprevăzutului nu există, nu putem vorbi despre aplicarea teoriei impreviziunii, partea aflată într-o situație defavorabilă neputând invoca regula rebus sic stantibus.
Astfel, deși practica la nivel național se conturează spre admiterea contestațiilor creditorilor la notificările de dare în plată a imobilelor debitorilor, am obținut o hotărâre judecătorească pronunțată de Judecătoria Sibiu care conferă o rază de speranță debitorilor care au optat pentru darea în plată a imobilelor în vederea stingerii datoriei din contractele de credit bancar. Prin Sentința Civilă nr. 4056/06.07.2017 pronunțată în dosaul 7547/306/2016 instanța a dispus respingerea contestației reclamantei creditoare. În considerentele hotărârii s-a reținut faptul că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii, respectiv cele cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute), cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului) și condițiile subiective referitoare la conduita/atitudinea părților contractante (lipsa culpei debitorilor în executarea contractului). Deși hotărârea nu este definitivă, fiind deja apelată de către creditoare, motivarea instanței este una pertinentă și întemeiată, fiind în deplină concordanță cu prevederile Legii 77/2016 și cu intenția legiuitorului la elaborarea acestor texte de lege, scopul fiind acela de a le conferi aplicație practică iar respingerea de plano a solicitărilor de dare în plată (prin admiterea contestațiilor) contravine principiului actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat (Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării).